În data de 11 noiembrie am comemorat 108 ani de la finalizarea Primului Război Mondial. Baia Mare a suferit pierderi omenești semnificative, sute de băimăreni murind pe front – atât în Est, cât și în Vest. Dincolo de marile decizii geopolitice care au redesenat harta Europei în toamna anului 1918, istoria este alcătuită din trăirile, frământările și speranțele oamenilor simpli.
O mărturie extraordinară și extrem de vie ne este oferită de corespondența unui soldat, publicată în paginile ziarului local al vremii, Nagybánya és Vidéke. Textul de mai jos surprinde haosul prăbușirii frontului, confuzia ofițerilor, entuziasmul izbucnirii revoluției și drumul dramatic spre casă al soldaților din garniturile îndepărtate.
Îndreptându-ne spre casă dintr-o țară străină
Deja pe 30 [octombrie 1918], starea de spirit era extrem de încordată. Pe străzi se formau grupuri mai mici sau mai mari; muncitorii cehi de la fabricile de zahăr se plimbau cântând cântece naționale. Populația germană și-a pus cocarda negru-roșu-alb. Unul sau doi soldați purtau culorile cehe: roșu și alb. Comandamentul Militar (Militärkommando) din Leitmeritz dă telefon că asemenea indivizi trebuie prinși, adunați și transportați în închisoarea fortăreței Theresienstadt. Escorta se întoarce: armele le-au fost luate, prizonierii au fost eliberați, iar ei au fost bătuți și goniți înapoi. Theresienstadtul este deja al cehilor.
Târziu seara, intră în cantina noastră unul dintre bărbierii orașului, domnul Jirosch, în calitate de comisar al afacerilor cehe din Lobositz, și îi aduce la cunoștință maiorului nostru, pe un ton cât se poate de onest, că încă în cursul nopții va călători la Praga și ne va aranja în mod cinstit transportul în Ungaria. De abia pleacă el, că vine celălalt politician pur-sânge, bărbierul Feldmann, în calitate de purtător de cuvânt al cauzei germane. În schimbul predării armelor noastre, ne vor transporta și ei acasă. Pe unde? La asta probabil că nici nu se gândește. Vorbește pe un ton obraznic, amenințător, în adevăratul stil german. Potrivit lui, trupele imperiale germane au trecut deja granița și înaintează spre Aussig și Leitmeritz; dacă nu ne predăm armele sau dacă trecem de partea cehilor, vai de noi, vom avea de-a face cu ei.
Nu-mi iau ochii de la domnul maior, îi urmăresc fața. E ezitant, nu știe ce să facă. Noi considerăm situația comică, dar el șovăie cu o agitație plină de importanță în timpul discursului bărbierului german. Voi ști atunci ce am de făcut. Atât spune doar, își pleacă capul, vrând să indice prin aceasta că domnul Feldmann poate pleca.
În dimineața zilei de 31, un curier aleargă la locuința ofițerilor anunțând adunarea acestora la ora 11. Cu siguranță s-a întâmplat ceva, ne va prezenta acest lucru. Oare ce o fi? Ne primește cu o față aspră, privirea nu i se mai clatină acum.
„Domnilor! Mâine… este ziua morților… Consider de datoria mea să depunem coroane la mormintele ostașilor de aici. Am convocat adunarea pentru a vota cheltuielile.”
Un zâmbet jenat, crispat, mișcări înăbușite, înjurături înghițite. Am votat cheltuielile.
Vin veștile. La Pesta a învins revoluția, armata i s-a alăturat și ea. Soldatul de rând (baka) este neliniștit. Dușmanul a trecut Dunărea, pustiește, dă foc, jefuiește. Să mergem acasă imediat! Maiorul și-a pierdut capul, n-a primit niciun ordin de sus, nu îndrăznește să acționeze. Toată ziua este plină de alergătură, agitație, împachetare și cântece maghiare.
Doi ofițeri vin din Theresienstadt purtând cocardă cehă în locul cocardei de pe șapcă. Ei sunt împuterniciții oficiali. S-a ajuns la o înțelegere reciprocă cu Consiliul Național Maghiar: trupele cehe rămân la noi, iar noi lăsăm armele aici. Probabil că mâine ne îmbarcă în vagoane.
Maiorul încă nu s-a hotărât. Noi avem deja cocardă maghiară, el nu. Sună telefonul, Comandamentul Militar din Leitmeritz dă ordinul ca batalionul 32 să meargă unde vrea, dar cel de-al 38-lea să se grăbească în apărarea Comandamentului și la ora 5 dimineața să se afle deja în piața din Leitmeritz.
Cu toții izbucnim: Nu!
Maiorul ia din nou receptorul: „Având în vedere că noi suntem maghiari și cunoscând ordinul Majestății Sale că fiecare poate merge unde vrea, de acord cu batalioanele mele și corpul lor de ofițeri, am hotărât că ne vom întoarce în Ungaria pe calea promisă de Consiliul Național Ceh și nu acceptăm ordine de la nimeni altcineva decât de la Consiliul Național Maghiar.”
Entuziasm de nedescris. Peste o jumătate de oră tot orașul știe cazul. Trupa urlă de bucurie, cehii ne sărbătoresc, nemții par să vrea să plângă, se uită chiorâș la noi și dispar de pe stradă.
Pe data de 1, orașul arăta ca o navă de război împodobită cu steaguri ca pe timp de pace: steaguri cehe, germano-mari, slave, austriece, iar la comandament și la cantină tricolorul maghiar roșu-alb-verde. Populația organizează mici bătăi, cel mult îi despărțim, în rest ne comportăm ca niște străini distinși.
La ora 3 după-amiaza, ambele batalioane sunt adunate împreună. Un locotenent entuziast se urcă pe o căruță de muniție și vorbește:
„Ați auzit ce vor acei mulți ticăloși germani cu pantaloni roșii din Leitmeritz, să mergem să-i păzim când patria are nevoie de noi; ce este în partea de sud a țării, eventual chiar în comitatul Pest, numai bunul Dumnezeu știe, și noi totuși să rămânem?!”
Maiorul vorbește în continuare despre spiritul național, despre husarii lui Lenkey etc. Compania de soldați, 1.300 de oameni, aclamează și începe: „Isten áldd meg a magyart…” Mulțimea, inclusiv civilii, își scoate pălăria. Momente minunate.
Maiorul comandă în limba maghiară, pornim la drum. Drumul este noroios, mizerabil, bătut de o lapoviță neplăcută. Glück auf! Názdár! Sláva! Lăsăm în urmă orașul, care dispare în ceață. Marșăm cu voie bună, cu chef. Ne uimim puțin când din întuneric ies zidurile greoaie, butucănoase ale fortăreței Theresienstadt. Orașul se bucură, exultă când aude cântecul maghiar, deși sună atât de amar, atât de dureros.
Depunem armele, o pâine revine fiecăruia. Ofițerii își pot păstra săbiile. Soldatul de rând e foarte trist. Îmi iau cele patru mitraliere, în ultima clipă scot câte ceva din fiecare, un șurub sau un mâner, ca cel puțin să nu le poată folosi. Sunt oameni foarte prieteniști, rafinați și inteligenți, se comportă cu noi cu bunăvoință și amabilitate.
Înnoptăm aici și astăzi, suntem cazați în barăcile ofițerilor italieni care tocmai au fost eliberați, un loc destul de murdar, peste tot miroase a paie prăfuite. Un medic militar superior maghiar rătăcit la noi, care zace lângă mine, povestește o istorie emoționantă. În această dimineață și-a luat rămas-bun de la pacienții săi, printre ei era și un maghiar, un nefericit bolnav de ftizie. L-a rugat să-l ia cumva cu el. Dar nu era apt pentru transport. S-a întristat foarte tare când s-au despărțit. Seara, când a auzit cântecul maghiar, a smuls fereastra și s-a aruncat cu capul înainte pe caldarâm. Cu toții l-am plâns pe sărmanul om, care ar putea fi eroul oricărei povestiri de Rákosy.
- Am adormit greu, ne-a supărat foarte mult că tabăra era înconjurată de sârmă ghimpată…
Foto Fortepan
Leave a Reply